Două mame a câte două fete fiecare. S-au dus pe rând amândouă(bunicile) între morţile lor fiind şi cea a unei străbunici. Fiecare mi-a marcat existenţa şi, cu cât trece timpul cu atât mi se face dor şi mă întreb dacă o să reuşesc să transmit mai departe câte puţin din caracterul şi învăţăturile fiecăreia...şi mulţumesc Domnului am avut ce învăţa. Daca Una din ele a trăit la oraş, cealaltă şi-a dus toată viaţă în acelaşi sat, iar nunta de aur a prins-o în aceeaşi casa de când s-a luat cu bărbatul ei. Tot mereu m-am întrebat cum e să-ţi petreci tot timpul alături de acelaşi bărbat, sub acelaşi acoperiş şi să-ţi rămână principiile de viaţă sănătoase şi solide? Atâta stabilitate cred ca nu o să mai gasesc în toată viaţa ce o mai am de trăit. Datorită ei(şi implicit a lor) am ajuns să susţin sus şi tare importanţa satului românesc unde totul are un rost, iar munca e la loc de cinste. Mica mea (asa ii spuneam toţi: fii, fiice, nepoţi, strănepoţi) dacă nu lucra cât era ziua de lungă nu era ea; n-avea vreme de dureri, de poveşti fără sens, nici de ea. Ca pentru orice mamă şi ţărancă româncă, prima dată era randuiala în ogradă, bărbatul, copiii şi apoi persoana ei. Făcea cum făcea şi le rânduia pe toate, chiar dacă se mai iveau musafiri neanunţaţi sau rutina de zi cu zi era perturbată în vreun fel, poarta casei era mereu deschisă...să nu mai zic de mâncare - era la pièce de résistance - care era de-a dreptul "criminală", ca mai târziu să aflu că nu se dădea în vânt după gătit. Nici atunci când am întrebat-o dacă e adevărat că nu îi face plăcere să stea la cratiţă a evitat să răspundă doar ca să nu se plângă. Oricum, supa de tăiţei şi pupurile facute în cuptorul de Pâine erau demenţiale. Imi amintesc cum îşi lua trocuţa, o punea pe laviţă şi începea frământe dintr-un capăt în altul, ca în final să scoata din cuptor câte 10 pite Mari ce urmau să fie bătute tot de ea; şi cum ne adunam noi (nepoţii) ca puii pe lângă ea, primeam fiecare câte un colţ de Pâine caldă. Din prima zi de căsnicie, mica mea a învăţat să facă pâine (era testul suprem dat de soacră) şi de atunci a început viaţa în clanul S. Acum, dacă stau să mă gândesc niciodată nu am auzit-o că se plânge de lipsa a ceva, că nu mai poate face treaba printre animale sau orice altceva. În cel mai rău caz spunea că i-ar prinde bine una sau alta, dar întotdeauna se descurca şi fără. Pe mine m-a surprins de mică felul cum hrănea animalele, mai ales când mergea cu lătura la porci...mă miram eu în sine cum reuşeşte să le vorbească aşa cu drag unor porci care se îmbulzeau şi, pe deasupra, mai şi vărsau lătura (tot de ea preparată - parcă acum o văd cum îşi sufleca maneca şi amesteca cu mîna goală până la cot în găleată) peste picioarele ei. Şi toate câte le făcea, le făcea cântând. Răsuna curtea când trecea de la bucătărie la grajduri, când trecea cu găleţile pline din curtea din jos în curtea din sus. Pe lângă toate astea a mai născut şi 6 copii, toţi acasă lângă ea fiind ajutată de mama ei (nu a vrut niciodată să meargă la spital şi să-şi lase ograda...avea ea o vorbă: o dată tăiat eşti gata tăiat şi nu te mai repară nimeni); şase copii pe care i-a hranit, i-a educat şi niciodata certat. Să ai atâta răbdare şi blândeţe când, pe lângă truda zilnică cu mâncarea, animalele şi muncile câmpului, mai trebuia să împaci şi copii fără stare mi se pare supraomenesc. Ea nu mânca niciodată cu noi la masă...stătea şi ne privea cum suntem toţi strânşi la un loc în timp ce tacâmurile loveau vesela scoţând sunetul acela specific unei cantine în care e ora mesei...replica ei era tot timpul că se satură cu pofta ce o avem noi când îi servim mâncarea. De multe ori îmi dă impresia ca ea îşi vedea anticipat cursul vieţii şi ştia ce are de facut. Ar fi vrut să înveţe şi să meargă mai departe la şcoală, dar picioarele goale pe timp de iarnă şi lipsa banilor au oprit-o în satul în care s-a născut.
Dacă viaţa la ţară mi-a fost expusă ţn mod direct de Mica, viaţa femeii de oraş care îşi creşte copiii într-un apartament (sau cutie de chibrituri cum zic cei de la sat) mi-a fost subliniată de cealaltă mamă - mama Ana. Ea a fost cea care mi-a insuflat ideea de feminitate - niciodată nu ieşea din casă nearanjată, începând cu hainele călcate, părul coafat, puţin machiaj şi tinuta dreaptă. Mai mereu o văd stând în faţa dulapului cu uşa oglindă din hol unde folosea acel ruj verde care devenea roşu pe buze şi nelipsitul spray Farmec despre care, copil fiind, spuneam că omoară toate muştele (deşi tot eu eram cea care stătea cât mai aproape ca să fiu "parfumată"). Tot ea imi făcea câte o fustiţă când mai rămânea material după ce termina de cusut la maşină (mult am mai pedalat în gol şi maşina aceea); sau când o rugam să îmi aducă de la servici elastic lat şi rezistent ca să mă pot juca "aţă" cu fetele în faţa blocului. Tot din domeniul cochetăriei, ea m-a salvat la una din serbările ţinute la cămin, când se juca ursul păcălit de vulpe. Primind roulul vulpii peste noapte, deşi iniţial eram pe post de nu mai ştiu ce, a trebuit să am şi ţinuta adecvată. Aşa că gulerul şi căciula din blană de vulpe ale bunicii m-au dechizat în şiretul personaj, care la final mi-a adus şi laude din partea tuturor. Mai pe scurt, ea mi-a asigurat copilăria de la oraş. Cu toată urbanizarea şi modernismul societăţii ce aveau să vină după revoluţie, mama Ană nu a permis să fie încălcate principiile morale de la sat şi mai ales credinţa. De mici ne-a învăţat să ne rugăm, să ascultăm tot ce ne învaţă la şcoală şi să fim atente la ce se întâmplă în jurul nostru. Ţin minte, într-o zi când ea spăla vasele şi eu mă plângeam că m-am săturat de şcoală şi că mai fac liceul şi apoi gata mă duc să lucrez, fără să-şi întoarcă privirea de la apa care curgea la robinet mi-a zis liniştită: ''Eu de aş avea acum vârsta ta aş face nu o facultate, ci două''. Tot în cutia aceea de chibrituri am fost initiaţă în ale bucătăriei şi am învăţat să fac maioneză din prima, fără să o tai :)). Obiceiurile de Paşte au fost repede învăţate, mai ales vopsitul de ouă cu fel şi fel de forme de frunze culese de pe lângă blocuri, folosind metoda ciorapului de damă bineînţeles. Tot în apartamentul bunicilor era şi prima masă imediat după slujba de Înviere, unde ne aştepta masa plină de bunătăţile pregătite de mama Ană. Datorită ei am văzut pentru prima dată un fuior din care am reuşit sa fac şi eu un mic ghem de aţă stând la ''şezătoare'' cu tărăncile pricepute în ale torsului.
Ce mai, două bunici care au ţinut la stomacul fiecărui copchil şi nepot. Două bunici care mi-au prezentat două lumi contrastante (ruralul şi urbanul) prin filmul vieţii fiecăruia. Două bunici care au fost răpuse de boli diferite şi care şi-au făcut datoria de mame şi soţii; două suflete de care mi se face dor.
P.S. ...iar cea de-a treia ''bunică'' mi-a întărit ideea cum că: dacă nu ai bătrâni, sa-ţi cumperi; pentru că sunt o lecţie vie de istorie şi de felul în care viaţa poate fi trăită.
